Cum a patruns moartea in lume???

Era un om odata intr-un craal ce statea ceasuri intregi pe impletitura din fata colibei, cu ochii pierduti in gol. De cele mai multe ori cugeta la toate durerile prin care trecuse. Poate ca ceilalti din satul lor, care se afla chiar unde incepea jungla, fusesera si ei napustiti. Dar nu ca el.Odata seceta fusese atat de mare, incat ii murisera toate vitele. Apoi ii pierisera copiii.Si nu de mult femeia.Nu era batran. Ar fi putut sa se duca la un trib , dincolo de rau, sa gaseasca o alta. Dar nu se dusese.

Statea seara de seara nemiscat, cu picioarele incrucisate sub el, si se gandea, pana ce luna disparea in desisul padurii.Incerca sa-si aduca aminte de povestile pe care le auzise, copil, in coliba in care se nascuse, departe de aici.Le spunea o bunica doftoroaie, poate ca era chiar strabunica, sau mai batrana.Caci ea nu stia nici cand se nascuse si nici ca avea sa moara vreodata.De la ea auzisem ca oamenii erau vesnici, ca moartea se furisase nu de mult in lume, pe undeva, nu se stia pe unde, si ca trebuia intoarsa de cei ce aveau putere asupra ei.

Dar cine erau cei ce aveau putere asupra ei? Cand te intalneai cu ea se intampla cum se intamplase cu ai lui: ii atinsese usor ,in treacat... .Si dintr-o data inceta si foamea si plansul si tot... .

Cine oare avea putere asupra ei? Pe vremea bunicii sale,oamenii traisera fara moarte.

Se gandea omul sa porneasca odata in cautarea colibei unde se nascuse,dar nu mai tinea minte drumul...si totusi, intr-o buna zi, pleca in calatorie fara sa spuna cuiva incotro.Probabil hotarase sa mearga in fata lui Bleniba, marele idol al celor din neamul Cavalla, sa afle de la el sfat si ajutor impotriva mortii. Merse el zile si nopti, strabatand cai neumblate, caci drumul pana la fata marelui fetis era greu si primejdios.

Dar iata insa ca dupa multa truda ajunse omul cel necajit la gura vaii in care se afla pestera sfanta a lui Bleniba. Cand pasii inauntru , nu era nici zi ...nici seara...si calatorul ramase inmarmurit de chipul in fata caruia se afla. Niste raze de soare ratacite inainte de asfintit se jucau pe un idol urias cu mainile infipte de o parte si de alta in peretii stancii. Parea ca toata infatisarea aceasta, cu ochi stralucitori de nestemate sprijina intreaga lume si ca in mania ce i se citea pe chip era gata sa-l zdrobeasca pe omul ce tocmai venise sa i se inchine.

Fusese doar un gand sau niste vorbe fara grai, ce se inaltara spre marele idol?

-Bleniba, idol atotputernic, al celor din neamul Cavalla, da-mi un descantec impotriva mortii! Tu singur mi-l poti da...Indura-te sa faci lumea cum a fost alta data!

Soarele fulgera in ochii imensi de smarald si de diamante si prin nu stiu ce miscare inauntrul stancii, o piatra se desprinse de sub palma figurii uriase , se rostogoli si cazu la picioarele omului ingenunchiat in fata altarului.

-Ia-o si te du si astupa cu ea cararea mortii! Paru a auzi venit de departe, ca ii sopteste cineva pe sub boltile stancilor.

-Cararea mortii? O, Bleniba...daca as stii unde se afla...Incotr-o s-a apuc?

-Caut-o... caut-o ... caut-o... suiera curentul din adancimile pesterii, pana cand totul inceta... .Soarele se stinse pe chipul de piatra si noaptea invaluii figura uriasului.

Cand se vazu afara, calatorului i se paru ca piatra din bratele lui il trage la pamant de grea ce era...Se minuna si el cum o putuse aduce pana acolo si se intreba cum avea s-o care mai departe , cine stie cata vreme.Se aseza si incerca sa se gandeasca la ceea ce avea de facut. Cararea mortii...Nu e nicaeri si e pretutindeni... gandi omul in sinea lui, incercand sa patrunda rostul pietrei ce-i fusese incredintata.O intoarse pe toate partile , crezand ca va gasi vreun semn pe ea... insa piatra era alba si stralucitoare, spalata parca de toate apele lumii.

- Las ca stiu eu unde ti-e locul! Spuse omul aproape tipand.

- Numai sa nu gresesti! i se paru ca aude langa el.Se intoarse si cand colo, o caprioara se tot invartea in jurul lui privindu-l cu ochii ei aurii.

Omul o recunoscu imediat:

-Nemla, surioara , de unde vi?

-Eu? Tu de unde vi? Ii intoarse Nemla vorba. Uite, de cand ne tot invartim pe aici imi spuneai si tu oful si ti-l spuneam si eu pe al meu.

-Ce of ai tu?

-Am si eu, acum insa vreau sa te ajut cu piatra aceea de-o porti in brate.Ti-a dat-o Bleniba si tu nu stii incotro s-a apuci cu ea...Asa-i?
-De unde stii? Intreaba calatorul , dar tot el isi aduse aminte ca Nemla era o mare vrajitoare si ca avea putere asupra oamenilor si chiar asupra fiarelor.- Si daca stii,cam pe unde ai crede tu ca se afla cararea pe care trebuie s-o astup?

-Uite, aici nu prea departe ,tot in jurul marelui talisman se afla si cararea.

-Asta nu cred , mare Nemla! Ea trebuie sa fie undeva sus, pe muntele din care pornesc apele si care ascunde soarele. Eu tot intr-acolo pornesc sa duc piatra.

-Fa cum crezi omule, ii raspunde caprioara.Daca vrei, te pot ajuta dupa puterile mele.

-Iti multumesc Nemla! Poate caram amandoi povara asta o bucata de drum.

Cat ai clipi din ochi , caprioara sari si ridica piatra , cat era de grea, doar cu fruntea , apoi o rostogoli in valea care se deschidea in fata lor.

-Opreste-te! Striga omul.Unde mergem? Incotro ai indreptat piatra?

-Nicaeri. Se va oprii imediat...

Si Nemla se ridica deodata pe picioarele dinapoi, incepu sa sforaie aprig pe nari si sa arunce priviri scanteietoare in jurul ei. Apoi rosti ceva cu glas omenesc, dar calatorul nu pricepu ce, si in clipa urmatoare se facu nevazuta. Atunci el se repezi dupa piatra , dar pricepu de indata, plin de spaima ca fusese pacalit... caprioara rostise un farmec si intepenise pentru vecie piatra pe locul unde se oprise.

Toate incercarile lui si ale altora care vroiau sa-l ajute sa scape lumea de moarte au fost zadarnice. Cararea mortii n-a putu si astupata si de atunci oamenii au tot murit...