Eu si lumea…

                                                    “Faptul ca exist , dovedeste ca lumea n-are nici un sens.”

   Ce importanta  poate avea faputul ca eu ma framant, sufar sau gandesc? Prezenta mea in lume va zdruncina cateva existente linistite si va tulbura  naivitatea inconstienta si placuta a altora -spre marele meu regret. Ce rost au atatea sacrificii? Cu cat suntem mai fericiti astazi, daca altii s-au sacrificat pentru binele si luminarea noastra? Lumea aceasta nu merita sa te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credinta.  Daca cineva s-a sacrificat pentru ca eu sa fiu fericit, atunci eu sunt mai nefericit decat el, intrucat nu inteleg sa-mi cladesc o  existenta pe un cimitir. Cu cat voi ramane eu mai mult prin faptul ca sufar,decat altul prin faptul ca petrece?

Orice placere nesatisfacuta este o ocazie pierduta pentru viata. Nu voi veni in numele suferintei sa opresc lumea de la placeri, de la orgii , de la excese. In definitiv, ce inseamna supravietuirea cu cativa zeci de ani? Nimic. Doar oamenii mediocrii vorbesc de consecintele placerilor. Dar consecintele durerilor nu sunt mai mari?  Numai un om mediocru poate dori sa moara la batranete.

Deci, suferiti, beti, plangeti sau radeti, scoateti strigate de bucurie sau de disperare, caci si asa nimic nu se alege de tot!

Metal

                         “ Lumea  intreaga  e  un  cimitir  in  care  toti  suntem   meniti   mortii. ”

      Simt ca ma sufoc –  ma refugiez intr-un cavou  unde dragostea , ura si lumina lipsesc. Sunt singur  impreuna cu cei ce tac- mi-e frig si putin teama... Nu vreau sa mor- dar e tarziu. M-am nascut cu actul de deces in buzunarul vietii. Am trait murind incet, incet... Tot ce mi-a ramas e un costum negru  si-un sicriu din metal rece... . Ma gandesc la zilele ploioase de toamna  si la picaturile de ploaie ce se spargeau pe pamantul umed. Mi-e dor... mi-e dor  de viata cu toate ca abia am putut s-o ating. A   fost  un  dar prea mic  - prea  scurt - un dar de care mi-e dor... dar a trecut ...e  efemer... .  Incep sa plang ­­­­­­­­­­­­­­­­­– dar in zadar... sunt singur  si e intuneric... . Incep sa strig – sa tip -  sa urlu – ma rog! Dar totul e-n zadar... rugaciunile si tipetele mele sunt goale si nu se aud... – lovesc cu pumnii peretii  reci de beton ai cavoului... ii zgarii cu unghiile lungi si ascutite... vreau sa ies – dar sunt blocat...blocat intr-un cavou pentru eternitate...incerc sa ma resemnez  si ma asez la loc in sicriul rece...de metal... .

Un televizor vechi

In aceasta seara frumoasa de Martie, o sa incerc sa imi expun cat mai clar parerea cu privire la prieteni/prietene si iubiti/iubite.
Vad din ce in ce mai multi oameni din jurul meu ca acorda statutul de prieteni unor oameni
pe care deabia ii cunosc. Sa fie bine-inteles: prieten nu este acela care iti spune doar ce calitati ai, care "te perie", ci cel care iti spune in special partile rele, dar totodata si partile bune. Cineva bine-educat (nu dau nume) spunea ca in viata nu ai mai mult de doi sau trei prieteni si sunt total de acord cu el. In viata, sunt multi oameni care se lupta pentru avutie exact ca niste hiene in preajma unui hoit, loveste si in stanga si in dreapta pentru a castiga un bun temporar(atitudine egocentristice, prea josnica pentru statutul de oameni pe care strigam din ambii
plamani cum ca il avem). Astfel de oameni s-ar putea sa va fie prieteni, iar la momentul oportun sa va loveasca cum nu v-ati fi asteptat. Nu zic sa va interiorizati, ceea ce zic e sa fiti mult mai severi in a numi prieteni pe ceilalti, nu va mai asumati riscul de a da increderea asa de usor.
Cel mai sacru lucru de pe aces pamant, in opinia mea, o reprezinta legatura definita de iubire dintre doi oameni. Relatia asta sacra, este bazata pe un fundament extrem de puternic de incredere. Cam acesta este ingredientul principal, in cazul in care urmezi dupa definitie tot ce tine de relatie. Prin definitie etica, legatura asta reprezinta o impartasire de ambele parti de sentimente, de incredere, de suport de orice fel.
Daca relatie esueaza consecintele pot fi extrem de grave, de aceea, cred eu, ca atunci cand alegem jumatatea, sa ne gandim, sa gandim foarte bine la ce facem.
Am auzit si o vorba foarte inteligenta: "Daca o iei de pe strada, o sa o pierzi pe strada".
Adolescentii sunt cei mai amuzanti cand vine vorba de relatii. Majoritatea experimenteaza, adica nu incearca macar sa anticipeze, ci intra direct in relatie, si ce-o iesi va iesi. Nu mi se pare neaparat gresita, dar eu nu sunt de acord cu aceasta metoda, pentru ca exista cai mult mai sigure. In plus, cunoasterea sexuala, a ajuns la cote alarmante. S-a creeat un fel de conditie minimala printre adolescenti, aceea de a face "dragoste" dupa o perioada de timp variabila. E ca un ceas ce bate, si cand a sunat alarma, gata, de acolo se exercita presiune, si se foloseste pedeapsa despartirii in cazul refuzului. Nu voi putea intelege niciodata cum poti sa experimentezi sexul de la varste de 15-17 ani, cand tu inveti deabia de Luceafar si Mara.
Concluzia: Nu uitati, sau daca ati uitat aduceti-va aminte ce inseamna de fapt un prieten si ce presupune de fapt a avea o iubita/iubit si a fi una sau unul. Sunt convins ca daca traiti dupa unele principii, dupa reguli etice si morale, ve-ti experimenta unele schimbari.

Dragoste si Infern ( partea a II-a)

( Ramasesem dator cu continuarea acestei povesti ...asa ca enjoy! )

Ajuns la portile iadului si vazandu-le cum se inchid in urma demonului, aproape ca-mi pierdusem orice speranta, dar totusi...nu aveam sa renunt asa de usor...

Sub mine, pamantul s-a crapat iar din el au iesit un fel de maini care mi-au cusut pe pielea-mi aproape arsa greselile trecutului ,sub forma unei cruci...

-Martir!

-Ai pierdut-o!

-Martir!

-Ai mintit-o!

-Ai pierdut-o! Nu-i vei mai avea niciodata trupul!

-Nu-i vei mai cunoaste niciodata iubirea!

-Martir.Martir!

-Ai pierdut-o!

-Dorinta ei!

-Ai mintit-o!

-Pacatele tale.

-Nu-i vei mai avea niciodata trupul!

-Ii esti dator...-Martir! Martir...Martir...

-De ce Doamne? De ce imi faci asta?

In timp ce-mi blestemam zilele si pe demonul ce a rapit-o pe draga mea de Adelaida, in spatele meu, aud o voce care raspunde intrebarii mele...

-Nu Dumnezeu ti-a dat acest destin Anatol.

-Tu ce esti? O umbra sau un om?

-Nu sunt om, desi candva am fost. Am trait pe vremea lui Augustus si a zeilor falsi si mincinosi.

-Nu esti cumva Virgil, cel mai mare dintre poeti? Cel care a scris Eneida, comoara Romei.

-De ce cauti o asemenea suferinta, Anatol?

-N-o caut decat pe scumpa mea Adelaida, nimic altceva! Dar nu pot deschide aceste porti blestemate!

-Ti-ai pierdut toata credinta in Dumnezeu, omule? Calea ti-a fost atat de intunecata?

Si atunci, mi-am amintit de crucea primita de la scumpa mea Adelaida. Ridicand-o spre cer, am inceput sa ma rog Lui...

-Tata ceresc, daca doar un suflet poate fi salvat, te implor sa fie al Adelaidei!

Atunci, am simtit ca ma cuprinde o forta nepamanteasca , reusind astfel sa deschid portile infernului... Iar din `nauntrul iadului am auzit-o...

-Anatol, daca nu-ti tii promisiunea fata de mine, voi fi condamnata etern!

O voce intunecata , din spatele sufletului ei pur , se auzi...

-Esti pregatit sa fi judecat in acest loc, muritorule? Crezi ca esti fara de pacat?

-Te rog , nu-l lasa sa ma ia!

Adelaida. Adelaida!!!

Demonul cobora in josul iadului impreuna cu sufletul pur al iubitei mele Adelaida; indrumat de iubirea mea eterna pentru ea, m-am aruncat de pe marginea prapastiei care separa pamantul de infern si astfel am ajuns in iad...suflete inflacarate cadeau in infern ca stelele cazatoare de pe bolta cereasca... tipete si numai suferinta se putea vedea in fiecare colt...

-Ce-a facut Adelaida pentru a merita o sorta atat de monstruoasa?

-A pus un pariu cu Lucifer ca sa te intorci cu bine! ( imi raspunse Virgil care ma urmase indeaproape)A pierdut...

-Un pariu? Ce pariu?

-Lucifer a pariat ca-i vei trada iubirea.

-N-am tradat-o niciodata!

-Te-ai inselat singur , muritorule.

Mi-a venit in minte imaginea cu mine si Adelaida, de pe campul gol si juramintele facute...

„Pe tot ce am mai sfant , promit sa renunt la placerile lumesti, pana ma voi intoarce din aceasta nobila cruciada.

Ma daruiesc tie, pentru ca stiu ca vei fi credincios iubirii noastre.

-Cand ma voi intoarce, ne vom casatorii.

Vom imbatranii vazandu-ne nepotii avand copii.

-Te iubesc mai mult decat raiul!

-Ia asta.

-Dar, Adelaida, apartine familiei tale de generatii.

-E o relicva autentica, contine un spin din coroana lui Hristos, asa se spune. Adumi-o inapoi...”

Dupa scurtul moment petrecut cu imaginea Adelaidei, m-am intors catre Virgil spunandu-i:

-Mare Virgil, condu-ma prin infern!Te implor! Trebuie s-o salvez pe Adelaida, chiar daca voi murii!

-Iti voi fi ghid, insa trebuie sa lasi deoparte toate supararile, si sa-ti intaresti sufletul impotriva fricii.

-Nu mi-e frica de nimic!

-Atunci sa mergem!

-Charon ne va purta prin primul cerc al iadului,Limbo.Noua cercuri alcatuiesc infernul,iar Lucifer salasluieste in cel mai de jos.

In jurul meu o multine de suflete pierdute si desfigurate inaintau odata cu mine spre barca lui Charon...

-Terifiant , da.Sunt mai multi condamnati la iad , decat eliberati in Paradis.

-Le pot vedea pacatele vieti...( am soptit eu ...)

-Barca lui Charon a devenit mai mare si mai incapatoare de-a lungul mileniilor.A trebuit sa compenseze numarul in crestere a condamnatilor.

-Arata-mi calea spre orasul suferintelor!!! Arata-mi calea spre chinul etern! ( spuse o voce cu un ton terifiant din `nauntrul barcii)

-Nu-mi place cum arata!( Ma descurajam eu...)

Acum va voi conduce prin focul,frigul si intunericul etern! Lasati orice speranta , voi, cei ce intrati!

-Cum de a permis Dumnezeu asa ceva?

-Dumnezeu a lasat liberul arbitru, chiar si ingerilor sai! Lucifer, a conceput acest chin.

O alta imagine a tercutului imi vine in mintea-mi terifiata...

„ -Mercenari ai Florentei, prin contributiile aduse Tarii Sfinte,Sfantul Parinte va absolva de toate pacatele voastre.Mergeti in pace.Rugati-va Domnului!

-Crezi ca un preot are o asemenea forta divina? Chiar ne poate ierta pacatele atat de usor? ( imi spuse Francesco, fratele scumpei mele Adelaida...)

-Bineinteles , Francesco. –De ce te-ai indoii tu de Biserica? Asta e drumul spre iad prietene!

-Cat de repede plecati? ( ma intreba Adelaida necajita...)
-Maine, inainte de rasaritul zorilor.

-Anatol, promite-mi c-o sa ai grija de fratele meu!

-Adelaida, nu sunt un copil!

-Nu va patii nimic rau dragostea mea ! ( i-am raspuns eu ignorandu-l pe Francesco...) Il voi proteja ca pe mine insu-mi! ”

Gandurile imi fu deodata tulburate de vocea hidoasa a lui Charon...

-Voi, cei ce sunteti vi, plecati dintre cei morti!

-Nu voi pleca, Charon! Trebuie sa trec! Iti dau sufletul meu pentru a o gasi pe Adelaida!

-Deja ne apartine , muritorule!

Deodata , am vazut cum de sus, vin spre mine mai multi demoni cu niste arme facute parca din oasele celor cazuti. Vazand acestea, indrumat de dragostea mea pentru Adelaida, mi-am scos sabia luptandu-ma cu demonii cu o vitejie nemaivazuta , reusind astfel sa-i inving...

-Vointa ta, nu inseamna nimic, muritorule! Spuse Charon. Nu vei traversa niciodata cercurile iadului.

-Du-ma la Adelaida ,demone!

Vointa mea fu mai puternica decat puterea lui Charon, asa ca intr-un final am reusit sa-l dobor, infigandu-i capul in crestele unei stanci...

-Virgil, unde ai disparut?

-Sunt un spirit, Anatol. Nu te pot ajuta sa lupti cu dusmanii tai, nu sunt decat un ghid...

( -Anatol! Ma auzi??? –Ma aude cineva? –Anatol?

-In cate feluri poate murii un om? O intreba demonul pe Adelaida...-Vino la mine Adelaida! Vreau sa te admir!

-Nu! Da-mi drumul!

-In iad nu e doar suferinta, dragostea mea! Sunt placeri nespuse aici,placeri pe care simturile tale umane nu le pot concepe!

-Niciodata!!! Tipa Adelaida , lovind demonul in ochi...

-Ha ha ha ha ha...Nu ai cum sa ma ranesti, copila. Ceea ce percepi , e doar o umbra a ceea ce sunt, insa tu... tu poti murii de o mie de ori daca asta mi-e dorinta. Imagineaza-ti ce torturi pot concepe, pentru un suflet atat de pur, delicat si angelic.).