sâmbătă, 27 februarie 2010

Cum a patruns moartea in lume???


Era un om odata intr-un craal ce statea ceasuri intregi pe impletitura din fata colibei, cu ochii pierduti in gol. De cele mai multe ori cugeta la toate durerile prin care trecuse. Poate ca ceilalti din satul lor, care se afla chiar unde incepea jungla, fusesera si ei napustiti. Dar nu ca el.Odata seceta fusese atat de mare, incat ii murisera toate vitele. Apoi ii pierisera copiii.Si nu de mult femeia.Nu era batran. Ar fi putut sa se duca la un trib , dincolo de rau, sa gaseasca o alta. Dar nu se dusese.

Statea seara de seara nemiscat, cu picioarele incrucisate sub el, si se gandea, pana ce luna disparea in desisul padurii.Incerca sa-si aduca aminte de povestile pe care le auzise, copil, in coliba in care se nascuse, departe de aici.Le spunea o bunica doftoroaie, poate ca era chiar strabunica, sau mai batrana.Caci ea nu stia nici cand se nascuse si nici ca avea sa moara vreodata.De la ea auzisem ca oamenii erau vesnici, ca moartea se furisase nu de mult in lume, pe undeva, nu se stia pe unde, si ca trebuia intoarsa de cei ce aveau putere asupra ei.

Dar cine erau cei ce aveau putere asupra ei? Cand te intalneai cu ea se intampla cum se intamplase cu ai lui: ii atinsese usor ,in treacat... .Si dintr-o data inceta si foamea si plansul si tot... .

Cine oare avea putere asupra ei? Pe vremea bunicii sale,oamenii traisera fara moarte.

Se gandea omul sa porneasca odata in cautarea colibei unde se nascuse,dar nu mai tinea minte drumul...si totusi, intr-o buna zi, pleca in calatorie fara sa spuna cuiva incotro.Probabil hotarase sa mearga in fata lui Bleniba, marele idol al celor din neamul Cavalla, sa afle de la el sfat si ajutor impotriva mortii. Merse el zile si nopti, strabatand cai neumblate, caci drumul pana la fata marelui fetis era greu si primejdios.

Dar iata insa ca dupa multa truda ajunse omul cel necajit la gura vaii in care se afla pestera sfanta a lui Bleniba. Cand pasii inauntru , nu era nici zi ...nici seara...si calatorul ramase inmarmurit de chipul in fata caruia se afla. Niste raze de soare ratacite inainte de asfintit se jucau pe un idol urias cu mainile infipte de o parte si de alta in peretii stancii. Parea ca toata infatisarea aceasta, cu ochi stralucitori de nestemate sprijina intreaga lume si ca in mania ce i se citea pe chip era gata sa-l zdrobeasca pe omul ce tocmai venise sa i se inchine.

Fusese doar un gand sau niste vorbe fara grai, ce se inaltara spre marele idol?

-Bleniba, idol atotputernic, al celor din neamul Cavalla, da-mi un descantec impotriva mortii! Tu singur mi-l poti da...Indura-te sa faci lumea cum a fost alta data!

Soarele fulgera in ochii imensi de smarald si de diamante si prin nu stiu ce miscare inauntrul stancii, o piatra se desprinse de sub palma figurii uriase , se rostogoli si cazu la picioarele omului ingenunchiat in fata altarului.

-Ia-o si te du si astupa cu ea cararea mortii! Paru a auzi venit de departe, ca ii sopteste cineva pe sub boltile stancilor.

-Cararea mortii? O, Bleniba...daca as stii unde se afla...Incotr-o s-a apuc?

-Caut-o... caut-o ... caut-o... suiera curentul din adancimile pesterii, pana cand totul inceta... .Soarele se stinse pe chipul de piatra si noaptea invaluii figura uriasului.

Cand se vazu afara, calatorului i se paru ca piatra din bratele lui il trage la pamant de grea ce era...Se minuna si el cum o putuse aduce pana acolo si se intreba cum avea s-o care mai departe , cine stie cata vreme.Se aseza si incerca sa se gandeasca la ceea ce avea de facut. Cararea mortii...Nu e nicaeri si e pretutindeni... gandi omul in sinea lui, incercand sa patrunda rostul pietrei ce-i fusese incredintata.O intoarse pe toate partile , crezand ca va gasi vreun semn pe ea... insa piatra era alba si stralucitoare, spalata parca de toate apele lumii.

- Las ca stiu eu unde ti-e locul! Spuse omul aproape tipand.

- Numai sa nu gresesti! i se paru ca aude langa el.Se intoarse si cand colo, o caprioara se tot invartea in jurul lui privindu-l cu ochii ei aurii.

Omul o recunoscu imediat:

-Nemla, surioara , de unde vi?

-Eu? Tu de unde vi? Ii intoarse Nemla vorba. Uite, de cand ne tot invartim pe aici imi spuneai si tu oful si ti-l spuneam si eu pe al meu.

-Ce of ai tu?

-Am si eu, acum insa vreau sa te ajut cu piatra aceea de-o porti in brate.Ti-a dat-o Bleniba si tu nu stii incotro s-a apuci cu ea...Asa-i?
-De unde stii? Intreaba calatorul , dar tot el isi aduse aminte ca Nemla era o mare vrajitoare si ca avea putere asupra oamenilor si chiar asupra fiarelor.- Si daca stii,cam pe unde ai crede tu ca se afla cararea pe care trebuie s-o astup?

-Uite, aici nu prea departe ,tot in jurul marelui talisman se afla si cararea.

-Asta nu cred , mare Nemla! Ea trebuie sa fie undeva sus, pe muntele din care pornesc apele si care ascunde soarele. Eu tot intr-acolo pornesc sa duc piatra.

-Fa cum crezi omule, ii raspunde caprioara.Daca vrei, te pot ajuta dupa puterile mele.

-Iti multumesc Nemla! Poate caram amandoi povara asta o bucata de drum.

Cat ai clipi din ochi , caprioara sari si ridica piatra , cat era de grea, doar cu fruntea , apoi o rostogoli in valea care se deschidea in fata lor.

-Opreste-te! Striga omul.Unde mergem? Incotro ai indreptat piatra?

-Nicaeri. Se va oprii imediat...

Si Nemla se ridica deodata pe picioarele dinapoi, incepu sa sforaie aprig pe nari si sa arunce priviri scanteietoare in jurul ei. Apoi rosti ceva cu glas omenesc, dar calatorul nu pricepu ce, si in clipa urmatoare se facu nevazuta. Atunci el se repezi dupa piatra , dar pricepu de indata, plin de spaima ca fusese pacalit... caprioara rostise un farmec si intepenise pentru vecie piatra pe locul unde se oprise.

Toate incercarile lui si ale altora care vroiau sa-l ajute sa scape lumea de moarte au fost zadarnice. Cararea mortii n-a putu si astupata si de atunci oamenii au tot murit...

vineri, 26 februarie 2010

Una si Una

Sunt la facultate, boboc. Posibilitatea de a cunoaste oameni care stiu atat de multe
lucruri si care au ales sa impartaseasca aceste cunostinte este doar nepretuita
(asta daca apreciezi cunostintele). Studiind la un nivel destul de ridicat materiile, si profesorii care ne sunt alaturi au deasemea un nivel demn de respectul multor oameni.
Profesorii universitari sunt pe o treapta foarte inalta si din punctul de vedere al nivelului
de dificultate dar si al intelegerii, aptitudine(deja o pot numi in acest fel) cu care ei opereaza in diferite domenii.
Eu, ca student, am multe materii si intru in contact direct cu acesti oameni astfel am reusit sa
observ un lucru: toti profesorii cred ca materia pe care o preda este cea mai importanta
(insa daca intrebi acest lucru pe dascali o sa obtii un raspuns negativ).
In ora de analiza sunt instiintati de profesor ca derivatele au o importanta majora in viata de zi cu zi, si mereu ne intalnim cu matematica fara macar sa ne dam seama.
Cand studiezi asa mult un singur subiect eu cred ca pierzi importanta ce o au celelalte materii. (Sunt de parere ca toatalitatea domeniilor formeaza un adevar, o explicatie completa si complexa). Cred deasemenea ca totul pe lumea asta reprezinta un echilibru perfect, de la emotii la aerul pe care il respiram.
Atitudinea conform careia esti influentat la nivel de decizii sau conceptii si valori de domeniul in care activezi doar din cauza il intelegi mai bine este gresita?
Da, deciziile nu ar trebuie sa fie influentate decat de argumente logice si sintetice.

Al doilea subiect, ar fi format din optimism si incredere in oameni.
As "porni la drum" (cum zice profesorul meu de algebra) cu termenii in cauza, exact ca la o dezbatere.

Optimism = Conceptie filozofica potrivit careia în lume binele precumpaneste asupra raului, iar
lumea existenta este cea mai buna dintre lumile posibile.

Ce definitie frumoasa!Deci, o viziune pozitiva, cu alte cuvinte, pornesti de la premiza cum ca
deciziile ce te implica si pe tine iti sunt favorabile.(din nou am folosit acel manechin imaginar).
O sa iau situatiile potentiale:
1)tu esti optimist
a)lucrurile nu merg asa de bine, si raul ti se intampla;consecinta: esti afectat mai mult pentru ca tu ai avut credinta ca va fi bine.
b) lucrurile merg bine, exact cum te-ai asteptat, iar bucuria desprinsa nu mai e asa de mare
pentru ca tu te asteptai la astfel de deznodamant.
2) tu esti pesimist
a) ceva rau de intampla, dar tu esti oarecum pregatit de asa ceva, deci, raul nu te afecteaza
cum te-ar fi afectat daca te asteptai al ceva bun.
b) ceva bun se intampla, dar tu te asteptai la ceva rau, multumirea desprinsa are puterea cea mai mare pentru ca are de partea ei si elementul supriza.
3) nu bagi in seama ceea ce va urma din diferite motive. Cea mai posibila: Indiferenta pe care o vad impartita in doua categorii:
a') nu ai intelectul necesar sa te gandesti la asta - asta chiar nu e bine
b') ai intelectul minim necesar, dar consideri ca oricum nu prea are importanta,
pentru ca se faptele se vor intampla indiferent sau nu. Aceste doua subcategorii nu sunt clar delimitate.
4) Vezi ca potentiale finalitati, bune si rele, astfel nimic nu te surprinde, lucru minunat pentru dezvoltatea gandirii logice.
Eu vad categoria 4) ca fiind cea mai potrivita alegere din motive evidente.
Optiunile (acestea pe care le vad eu) imi arata ca riscul pe care ti-l asumi in alegerea de a fi
optimist sau pesimist este inutil. De ce sa risti?
Increderea in oameni e un caz particular a generalitatii de mai sus. Aplicand acele regulile o sa vedeti ca increderea in oameni are aceleasi riscuri. Nu spun sa nu mai aveti incredere in oameni (poate ca asta se intelege la prima vedere), sustin doar faptul ca nu ar trebui sa pleci de la premiza cum ca oamenii au dreptate, verifica ceea ce ei spun, astfel poti sa elimini un risc inutil pe care il ai cand ai incredere ca ei nu mint.

Eu vad decizia de a-ti alege atitudinea atat de importanta. Lucrurile mari sunt construite
din lucruri mici, deci de ce sa nu acorzi cateva secunde sau minute sa te gandesti la ce va urma ca sa poti sa iesi cu bine din orice fel de situatii?
Va invit la gandire!

joi, 25 februarie 2010

Scrisoarea


Cu cateva zile in urma, intr-o cutie de carton peste care trecutul si-a lasat amprenta am gasit o scrisoare ( dovada a unei iubiri trecute) ; iar cu acordul titularului tin sa v-o impartasec; ea suna cam asa:

Joi 25,Octombrie 2000

Buna Marius!

Vreau sa incep prin a-mi cere scuze pentru ca nu am putut veni.Te rog sa intelegi ca si mie mi-e greu cand stiu ca mai era asa putin timp si in sfarsit te-as fi putut revedea . Pusesem totul la punct si puteam sa vin singura pentru ca Danei ii gasisem loc la o prietena de-a ei pentru cateva zile.Dar s-a imbolnavit asa ca parintii nu ne-au mai lasat sa plecam.

Mai vreau sa-mi cer scuze fiindca scrisoarea mea a intarziat.Nu am avut timp. Dimineata trebuie sa-I duc mancare surorii mele la spital, apoi trebuie sa fug la scoala.Abia seara ajung de la cursuri la ora 21”.Si atunci ma apuc de invatat pentru a doua zi.Crede-ma ca ma apuca ora trei dimineata.

Dar sa nu te mai bat la cap cu problemele mele. Mai bine sa-ti spun ca poti telefona la orice ora la numarul de telefon “ ******361”.

M-am gandit bine cand ne-am putea revedea si am ajuns la concluzia ca pe 16 noiembrie nu ar fi nici o problema.Sunt asa bucuroasa ca mi-ai trimis pana la urma o fotografie.De cand am primit-o nu ma mai despart de ea.

As vrea sa gasesc in mine puterea de a da timpul inapoi , sa te vad si sa fim impreuna; chiar daca nu eram atat de apropiati, dar numai asa ...sa te pot vedea si auzi... .M-as multumii si cu doar 5 minute. Nu intelegeam atunci de ce deveneam asa agitata in preajma ta si cand nu erai de ce te cautam mereu cu privirea...Acum stiu...Dar ce folos? Tu ai viata ta ,eu pe a mea...

Voi fi fericita atunci cand te voi putea revedea si cand vom petrece cateva zile impreuna. Dar pe urma stiu ca ma voi intoarce la probleme si departarea dintre noi va deveni iar o stanca care-mi va apasa din nou sufletul ...

Am ajuns sa te iubesc mai mult pe tine decat pe mine; de aceea as fi in stare sa fac orice pentru tine ...pentru noi...orice sacrificiu.

Cateodata ma simt imbatranita. Parca nu mai am nici o putere sa refuz sa traiesc, asa cum o faceam inainte...

Daca ai fi langa mine mi-ar fi mult mai usor ...Macar tu ai un prieten adevarat langa tine care te sustine.Eu nu-mi permit luxul asta.Am fost de prea multe ori dezamagita de prieteni. Poate e vina mea, poate cer prea mult de la oameni. Sincera sa fiu nu stiu exact motivul .

Cand ne vom revedea vreau sa-ti povestesc ceva foarte important, fiindca nu am de gand sa-ti ascund nimic...

Acum...inchei aceasta scrisoare sperand ca nu te-am necajit.

PS: Astept cu nerabdare scrisoarea ta!

Cu multa dragoste....

Lia.



( imi cer scuze pentru asezarea in pagina...dar nu pot sa o asez altfel, pur si simplu nu merge)

duminică, 21 februarie 2010

Dorinta


Iubire, nemurire, suflete, divinitate,plimbare si eternitate –sunt cuvintele ce-mi vin in minte acum-cuvinte pe care nu sunt sigur ca le inteleg; si ale caror intelesuri nu cred ca ar trebuii sa le stiu; dar totusi vreau ...vreau sa-mi satisfac aceasta „pofta”- vreau sa gust din fructul iubirii , sa musc din cel al nemuririi – sa fiu un suflet fara trup – sa vorbesc cu Divinitatea – sa ma plimb printre demoni si ingeri la un loc – sa fiu tanar o eternitate... . E o dorinta prosteasca - dar e dorinta mea...dorinta mea de asfintit... .

vineri, 19 februarie 2010

E normal


Multa lume imi spune ca sunt un om ciudat. Dar, asta, pentru mine a inseamnat ca ei m-au comparat cu asa-numitul normal si au vazut ca ies din anumiti parametrii. De aici a pornit totul.
Eu vad normalul ca fiind un set de alegeri facute de un numar semnificativ de oameni. Cu alte cuvinte, daca majoritatea face un lucru exista tendinta puternica de a nu mai analiza deciziile ci direct sa urmezi acea cale aleasa de toti doar condus de impresia gresita cum ca majoritatea are dreptate.
Din existenta conceptiei de normal, care eu cred ca nu ar mai trebui sa existe, sunt deci oameni ciudati si oameni normali. Sa-i luam pe rand. Cei ciudati privesc fiecare lucru, il gandesc si iau ei insisi o decizie utila. Dar, mai important, nu urmeaza pas cu pas majoritatea in toate obiceiurile ei. Oamenii ciudati au sansa sa faca lucruri marete, sa vada lucruri ce oamenii de rand nu le pot vedea. Pot sustine ideea cu exemple precum oamenii de stiinta(Arhimede, Niels Henrik Abel,Albert Einstein), de pe urma carora noi folosim azi echipamente sofisticate ce functioneaza pe baza unor principii enuntate de ei. Echipamentele creeaza conditii minunate in care putem trai decent. Da, ei au facut diferenta la nivel de stiinta pentru ca ei erau genii, nu spun ca ar trebui sa studiem toti matematica si fizica in cautare de noi legi; ar fi o stupiditate! dar putem regandi lucrurile din viata de zi cu zi pentru ca ele ne influenteaza direct pe noi si pe ceilalti. Sa cobor la nivel concret, NU te duce la discoteca DOAR pentru ca ceilalti se duc ci fa-ti tu alegerea utila pentru tine, NU asculta un gen de muzica DOAR pentru ca ceilalti o asculta, gaseste-ti ceea ce vrei tu, NU crede nicio idee nedemonstrata sau pe care nu o intelegi, incearca sa iti explici tie insuti lucrurile din jur.
In trecut oamenii credeau ca Pamantul este o suprafata plata si ca este centrul universului. Un om normal, nu si-ar fi batut capul cu acest subiect pentru ca vedea mult mai importanta preocuparea cu lucrurile materiale, cele din viata de zi cu zi(nici nu stiu cum sa le numesc). In schimb, au existat oameni clasificati de ceilalti drept ciudati, precum Aristotel (384-322 î.e.n.) care au regandit aceste cunostinte luate in modul de toti ceilalti. ( Aristotel a fost primul om ce a afirmat ca Pamantul are forma rotunda. Cu totii stim povestea un care un om ce sustinea ideea lui Aristotel si care a fost condamnat la moarte; inculpatul i-a sugerat judecatorului ca, drept pedeapsa, sa il arunce de pe marginea Pamantului).
Conform dictionarului, normal inseamna:
1. Firesc, comun, obișnuit 2. Conform unor norme, unor reguli; regulat.
Conform dictionarului, normalul este definit de unele reguli. Regulile acestea limiteaza potentialul adevarat. Gandeste regulile, intelegele si doar daca vezi ca nu au un fundament logic, treci peste ele.
Cu toate ca istoria ne-a invatat atat multe despre normal si ciudat, nu exista schimbarile dorite de mine. Istoria chiar nu ne-a invatat nimic? Oamenii aceia de stiinta nu au lasat doar o viata mai buna pentru noi ci si indemnul sa deschidem ochii, sa vedem acele lucruri, dar noi am ales doar beneficiile de pe urma lor, si atat. Asta nu inseamna ca i-am dezamagit?
PS: Think outside the box!
PS2: Acolo in loc de i.e.n este i.Hr. Am luat anii exacti de pe un site fara sa fiu atent la scriere.

vineri, 12 februarie 2010

"Am devenit si noi mondeni..."


Nasterea este un lucru atat de minunat, reprezentarea concreta a actului creatiei. Copii fiind nu avem idee de ce se intampla in jur, universul se rezuma la oamenii pe care ii cunoastem. Odata cu ascensiunea varstei vine si pretentia cum ca noi oamenii, cunoastem lumea in care traim, stim sa folosim anumite lucruri, stim sa le si definim. Daca toti am fi daltonisti, culoarea rosu ar fi de fapt verde. Prin receptori corpul unman primeste informatii din mediul exterior, pe care creierul le interpreteaza. Acesti receptori se pot insela. Atunci pot lua in calcul posibilitatea ca lumea in care traim sa fie o iluzie, si tot ce atingem si vedem nu exista de fapt.
Nu pot dovedi ca am dreptate dar asta nu inseamna neaparat ca ma insel. In cazul in care am dreptate nu putem face nimic sa demascam aceasta falsa realitate. Si atunci, daca nu putem face nimic acest text ce valoare mai are, pentru ca spune pur si simplu ca iarna-i frig si vara cald. Pai problema nu era daca noi traim sau nu aceasta realitate ci ca aceste intrebari pe care eu mi le pun, poate si unii dintre voi, au rolul de a ma face sa vad mai clar ceea ce ma inconjoara sau e un pas mai aproape de nebunie?

miercuri, 10 februarie 2010

Dragoste si infern ( partea I)


In mijlocul calatoriei vietii, ma aflam intr-o padure intunecata, pentru ca ratacisem calea cea dreapta.N-as prea putea spune cum am intrat in padure,atat de mult a trecut decand am parasit adevarata cale. Cum sa explic cat de trista si oribila era padurea?Atat de amarnica era, incat moartea ar fi parut mai putin rea. De cateva ori, in drumul meu spre casa, am simtit un calaret nevazut mergand pe urmele mele. Si totusi, apropiindu-ma calaretul a disparut… fara nici o urma. M-am temut de aceasta aparitie, ca de un semn rau. Intreaga-mi viata am avut semne si presimtiri. - Si iata, unde incepea dealul am vazut un leopard… numai blana si colti… Vazand asemenea bestii, imina mi-a tresarit….Am simtit pericolul ,dar nu pentru mine, ci pentru scumpa mea Adelaida…. -Pleaca , demone! …Am dat pinteni armasarului, sa goneasca spre vila tatalui meu… Nimic nu-mi era mai scump pe lume decat Adelaida…

In cei trei ani de razboi si orori, dragostea mea pentru Adelaida a devenit si mai puternica…

Apropiindu-ma de mosia familiei, am gasit totul nefiresc de intunecat si nemiscat. Am intrat temandu-ma de prevestirea cea rea….Servitoriii erau toti macelariti. Inaintand spre sala cea mare i-am vazut – Tata! Tata! O tata… era intr-o balta de sange iar in ochiul stang avea infipta o cruce... Adelaidaa! Doamne , fa sa fie in viata!.. Scumpa mea, Adelaida ... era intinsa pe jos ,cu hainele sfasiate si cu o rana adanca in abdomen ce parea facuta de un pumnal...- Cine ti-a facut asta? -Nu stiu... Un necunoscut...un strain. -Iti amintesti de noaptea de dinainte sa pleci, ce ne-am spus? Imi amintesc. M-ai tradat? Niciodata.... -N-ar fi trebuit sa plec niciodata de langa tine... Iarta-ma! Iar in timp ce lacrimile mi se scurgeau de pe obrajul rece, am vazut o lumina ce iese din corpul sfasiat al Adelaidei...- Ce? Ma inseala ochii? Era sufletul ei pur ce se inalta spre cer...-Nu te teme de mine, dragostea mea! I-am spus ca-mi vei fi fidel! ...Stiam ca-mi vei fi...- NU! Stai! Intoarce-te la mine! Dar deodata pamantul incepe sa se cutremure , florile incep sa se usuce iar din tarana uscata si secatuita incep sa iasa mi de suflete pierdute ce se unesc intr-unul ...- Am venit sa iau ce mi s-a promis! Un suflet sortit raiului.

- Nu poate fi adevarat !Anatol nu m-ar trada niciodata!

- Adelaidaa! Elibereaz-o, demone!! ... Demonul se intoarce zambind si pleaca spre padure ca un nour negru de fum impreuna cu scumpa mea Adelaida, iar eu, pe calu-mi rosu ca focul iadului am pornit in urmarirea bestiei care i-a rapit sufletul iubitei mele Adelaida...-Anatol, ajuta-ma!! ! Demonul arunca un blestem asupra padurii care ia foc aproape instantaneu, iar in fata mea apare de niciunde o armata de suflete ratacite ce incearca sa ma sfasie ...

-Asta nu ma va opri, nimic nu ma va opri! Doamne, da-mi putere!

-Vino cu mine, muritorule, daca ai curaj!

-Anatol , nu-l lasa sa ma ia!

- NU ma vei despartii de iubita mea!!! Vin dupa tine! Nu-l voi lasa sa-ti faca rau!