Unelte...

    Sunt singur in camera si privesc in gol pe fereastra . Afara vad oameni ce trec, oameni  peste care timpul si-a pus amprenta – oameni ale caror destine au fost scrise inca din primii ani de  viata. Sunt cei ce nu au avut dreptul sa aleaga –  sunt uneltele vietii ; instrumente  ale carui scop nu este unul bine definit – sunt doar niste unelte care din cand in cand intervin fara voia lor in viata altor persoane  zdruncinand   mintile naive si nestiutoare ale altor semeni.

Nu inteleg cum pot traii in aceasta monotonie zilnica.  De ce accepta sa fie doar niste unelte ale vietii ,sau mai rau, uneltele altor oameni  ale caror scopuri in viata sunt strict cele materiale.

 Cum poti traii daca nu accepti viata? Cum poti iubii, daca respingi iubirea? Cum poti cunoste adevarul,  daca nu cunosti minciuna? Cum poti fi sincer cu altii, cand nu esti sincer cu tine insati? Cum poti fi rational , cand lumea e irationala ?

Eu si lumea…

                                                    “Faptul ca exist , dovedeste ca lumea n-are nici un sens.”

   Ce importanta  poate avea faputul ca eu ma framant, sufar sau gandesc? Prezenta mea in lume va zdruncina cateva existente linistite si va tulbura  naivitatea inconstienta si placuta a altora -spre marele meu regret. Ce rost au atatea sacrificii? Cu cat suntem mai fericiti astazi, daca altii s-au sacrificat pentru binele si luminarea noastra? Lumea aceasta nu merita sa te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credinta.  Daca cineva s-a sacrificat pentru ca eu sa fiu fericit, atunci eu sunt mai nefericit decat el, intrucat nu inteleg sa-mi cladesc o  existenta pe un cimitir. Cu cat voi ramane eu mai mult prin faptul ca sufar,decat altul prin faptul ca petrece?

Orice placere nesatisfacuta este o ocazie pierduta pentru viata. Nu voi veni in numele suferintei sa opresc lumea de la placeri, de la orgii , de la excese. In definitiv, ce inseamna supravietuirea cu cativa zeci de ani? Nimic. Doar oamenii mediocrii vorbesc de consecintele placerilor. Dar consecintele durerilor nu sunt mai mari?  Numai un om mediocru poate dori sa moara la batranete.

Deci, suferiti, beti, plangeti sau radeti, scoateti strigate de bucurie sau de disperare, caci si asa nimic nu se alege de tot!

Metal

                         “ Lumea  intreaga  e  un  cimitir  in  care  toti  suntem   meniti   mortii. ”

      Simt ca ma sufoc –  ma refugiez intr-un cavou  unde dragostea , ura si lumina lipsesc. Sunt singur  impreuna cu cei ce tac- mi-e frig si putin teama... Nu vreau sa mor- dar e tarziu. M-am nascut cu actul de deces in buzunarul vietii. Am trait murind incet, incet... Tot ce mi-a ramas e un costum negru  si-un sicriu din metal rece... . Ma gandesc la zilele ploioase de toamna  si la picaturile de ploaie ce se spargeau pe pamantul umed. Mi-e dor... mi-e dor  de viata cu toate ca abia am putut s-o ating. A   fost  un  dar prea mic  - prea  scurt - un dar de care mi-e dor... dar a trecut ...e  efemer... .  Incep sa plang ­­­­­­­­­­­­­­­­­– dar in zadar... sunt singur  si e intuneric... . Incep sa strig – sa tip -  sa urlu – ma rog! Dar totul e-n zadar... rugaciunile si tipetele mele sunt goale si nu se aud... – lovesc cu pumnii peretii  reci de beton ai cavoului... ii zgarii cu unghiile lungi si ascutite... vreau sa ies – dar sunt blocat...blocat intr-un cavou pentru eternitate...incerc sa ma resemnez  si ma asez la loc in sicriul rece...de metal... .

Un televizor vechi

In aceasta seara frumoasa de Martie, o sa incerc sa imi expun cat mai clar parerea cu privire la prieteni/prietene si iubiti/iubite.
Vad din ce in ce mai multi oameni din jurul meu ca acorda statutul de prieteni unor oameni
pe care deabia ii cunosc. Sa fie bine-inteles: prieten nu este acela care iti spune doar ce calitati ai, care "te perie", ci cel care iti spune in special partile rele, dar totodata si partile bune. Cineva bine-educat (nu dau nume) spunea ca in viata nu ai mai mult de doi sau trei prieteni si sunt total de acord cu el. In viata, sunt multi oameni care se lupta pentru avutie exact ca niste hiene in preajma unui hoit, loveste si in stanga si in dreapta pentru a castiga un bun temporar(atitudine egocentristice, prea josnica pentru statutul de oameni pe care strigam din ambii
plamani cum ca il avem). Astfel de oameni s-ar putea sa va fie prieteni, iar la momentul oportun sa va loveasca cum nu v-ati fi asteptat. Nu zic sa va interiorizati, ceea ce zic e sa fiti mult mai severi in a numi prieteni pe ceilalti, nu va mai asumati riscul de a da increderea asa de usor.
Cel mai sacru lucru de pe aces pamant, in opinia mea, o reprezinta legatura definita de iubire dintre doi oameni. Relatia asta sacra, este bazata pe un fundament extrem de puternic de incredere. Cam acesta este ingredientul principal, in cazul in care urmezi dupa definitie tot ce tine de relatie. Prin definitie etica, legatura asta reprezinta o impartasire de ambele parti de sentimente, de incredere, de suport de orice fel.
Daca relatie esueaza consecintele pot fi extrem de grave, de aceea, cred eu, ca atunci cand alegem jumatatea, sa ne gandim, sa gandim foarte bine la ce facem.
Am auzit si o vorba foarte inteligenta: "Daca o iei de pe strada, o sa o pierzi pe strada".
Adolescentii sunt cei mai amuzanti cand vine vorba de relatii. Majoritatea experimenteaza, adica nu incearca macar sa anticipeze, ci intra direct in relatie, si ce-o iesi va iesi. Nu mi se pare neaparat gresita, dar eu nu sunt de acord cu aceasta metoda, pentru ca exista cai mult mai sigure. In plus, cunoasterea sexuala, a ajuns la cote alarmante. S-a creeat un fel de conditie minimala printre adolescenti, aceea de a face "dragoste" dupa o perioada de timp variabila. E ca un ceas ce bate, si cand a sunat alarma, gata, de acolo se exercita presiune, si se foloseste pedeapsa despartirii in cazul refuzului. Nu voi putea intelege niciodata cum poti sa experimentezi sexul de la varste de 15-17 ani, cand tu inveti deabia de Luceafar si Mara.
Concluzia: Nu uitati, sau daca ati uitat aduceti-va aminte ce inseamna de fapt un prieten si ce presupune de fapt a avea o iubita/iubit si a fi una sau unul. Sunt convins ca daca traiti dupa unele principii, dupa reguli etice si morale, ve-ti experimenta unele schimbari.

Dragoste si Infern ( partea a II-a)

( Ramasesem dator cu continuarea acestei povesti ...asa ca enjoy! )

Ajuns la portile iadului si vazandu-le cum se inchid in urma demonului, aproape ca-mi pierdusem orice speranta, dar totusi...nu aveam sa renunt asa de usor...

Sub mine, pamantul s-a crapat iar din el au iesit un fel de maini care mi-au cusut pe pielea-mi aproape arsa greselile trecutului ,sub forma unei cruci...

-Martir!

-Ai pierdut-o!

-Martir!

-Ai mintit-o!

-Ai pierdut-o! Nu-i vei mai avea niciodata trupul!

-Nu-i vei mai cunoaste niciodata iubirea!

-Martir.Martir!

-Ai pierdut-o!

-Dorinta ei!

-Ai mintit-o!

-Pacatele tale.

-Nu-i vei mai avea niciodata trupul!

-Ii esti dator...-Martir! Martir...Martir...

-De ce Doamne? De ce imi faci asta?

In timp ce-mi blestemam zilele si pe demonul ce a rapit-o pe draga mea de Adelaida, in spatele meu, aud o voce care raspunde intrebarii mele...

-Nu Dumnezeu ti-a dat acest destin Anatol.

-Tu ce esti? O umbra sau un om?

-Nu sunt om, desi candva am fost. Am trait pe vremea lui Augustus si a zeilor falsi si mincinosi.

-Nu esti cumva Virgil, cel mai mare dintre poeti? Cel care a scris Eneida, comoara Romei.

-De ce cauti o asemenea suferinta, Anatol?

-N-o caut decat pe scumpa mea Adelaida, nimic altceva! Dar nu pot deschide aceste porti blestemate!

-Ti-ai pierdut toata credinta in Dumnezeu, omule? Calea ti-a fost atat de intunecata?

Si atunci, mi-am amintit de crucea primita de la scumpa mea Adelaida. Ridicand-o spre cer, am inceput sa ma rog Lui...

-Tata ceresc, daca doar un suflet poate fi salvat, te implor sa fie al Adelaidei!

Atunci, am simtit ca ma cuprinde o forta nepamanteasca , reusind astfel sa deschid portile infernului... Iar din `nauntrul iadului am auzit-o...

-Anatol, daca nu-ti tii promisiunea fata de mine, voi fi condamnata etern!

O voce intunecata , din spatele sufletului ei pur , se auzi...

-Esti pregatit sa fi judecat in acest loc, muritorule? Crezi ca esti fara de pacat?

-Te rog , nu-l lasa sa ma ia!

Adelaida. Adelaida!!!

Demonul cobora in josul iadului impreuna cu sufletul pur al iubitei mele Adelaida; indrumat de iubirea mea eterna pentru ea, m-am aruncat de pe marginea prapastiei care separa pamantul de infern si astfel am ajuns in iad...suflete inflacarate cadeau in infern ca stelele cazatoare de pe bolta cereasca... tipete si numai suferinta se putea vedea in fiecare colt...

-Ce-a facut Adelaida pentru a merita o sorta atat de monstruoasa?

-A pus un pariu cu Lucifer ca sa te intorci cu bine! ( imi raspunse Virgil care ma urmase indeaproape)A pierdut...

-Un pariu? Ce pariu?

-Lucifer a pariat ca-i vei trada iubirea.

-N-am tradat-o niciodata!

-Te-ai inselat singur , muritorule.

Mi-a venit in minte imaginea cu mine si Adelaida, de pe campul gol si juramintele facute...

„Pe tot ce am mai sfant , promit sa renunt la placerile lumesti, pana ma voi intoarce din aceasta nobila cruciada.

Ma daruiesc tie, pentru ca stiu ca vei fi credincios iubirii noastre.

-Cand ma voi intoarce, ne vom casatorii.

Vom imbatranii vazandu-ne nepotii avand copii.

-Te iubesc mai mult decat raiul!

-Ia asta.

-Dar, Adelaida, apartine familiei tale de generatii.

-E o relicva autentica, contine un spin din coroana lui Hristos, asa se spune. Adumi-o inapoi...”

Dupa scurtul moment petrecut cu imaginea Adelaidei, m-am intors catre Virgil spunandu-i:

-Mare Virgil, condu-ma prin infern!Te implor! Trebuie s-o salvez pe Adelaida, chiar daca voi murii!

-Iti voi fi ghid, insa trebuie sa lasi deoparte toate supararile, si sa-ti intaresti sufletul impotriva fricii.

-Nu mi-e frica de nimic!

-Atunci sa mergem!

-Charon ne va purta prin primul cerc al iadului,Limbo.Noua cercuri alcatuiesc infernul,iar Lucifer salasluieste in cel mai de jos.

In jurul meu o multine de suflete pierdute si desfigurate inaintau odata cu mine spre barca lui Charon...

-Terifiant , da.Sunt mai multi condamnati la iad , decat eliberati in Paradis.

-Le pot vedea pacatele vieti...( am soptit eu ...)

-Barca lui Charon a devenit mai mare si mai incapatoare de-a lungul mileniilor.A trebuit sa compenseze numarul in crestere a condamnatilor.

-Arata-mi calea spre orasul suferintelor!!! Arata-mi calea spre chinul etern! ( spuse o voce cu un ton terifiant din `nauntrul barcii)

-Nu-mi place cum arata!( Ma descurajam eu...)

Acum va voi conduce prin focul,frigul si intunericul etern! Lasati orice speranta , voi, cei ce intrati!

-Cum de a permis Dumnezeu asa ceva?

-Dumnezeu a lasat liberul arbitru, chiar si ingerilor sai! Lucifer, a conceput acest chin.

O alta imagine a tercutului imi vine in mintea-mi terifiata...

„ -Mercenari ai Florentei, prin contributiile aduse Tarii Sfinte,Sfantul Parinte va absolva de toate pacatele voastre.Mergeti in pace.Rugati-va Domnului!

-Crezi ca un preot are o asemenea forta divina? Chiar ne poate ierta pacatele atat de usor? ( imi spuse Francesco, fratele scumpei mele Adelaida...)

-Bineinteles , Francesco. –De ce te-ai indoii tu de Biserica? Asta e drumul spre iad prietene!

-Cat de repede plecati? ( ma intreba Adelaida necajita...)
-Maine, inainte de rasaritul zorilor.

-Anatol, promite-mi c-o sa ai grija de fratele meu!

-Adelaida, nu sunt un copil!

-Nu va patii nimic rau dragostea mea ! ( i-am raspuns eu ignorandu-l pe Francesco...) Il voi proteja ca pe mine insu-mi! ”

Gandurile imi fu deodata tulburate de vocea hidoasa a lui Charon...

-Voi, cei ce sunteti vi, plecati dintre cei morti!

-Nu voi pleca, Charon! Trebuie sa trec! Iti dau sufletul meu pentru a o gasi pe Adelaida!

-Deja ne apartine , muritorule!

Deodata , am vazut cum de sus, vin spre mine mai multi demoni cu niste arme facute parca din oasele celor cazuti. Vazand acestea, indrumat de dragostea mea pentru Adelaida, mi-am scos sabia luptandu-ma cu demonii cu o vitejie nemaivazuta , reusind astfel sa-i inving...

-Vointa ta, nu inseamna nimic, muritorule! Spuse Charon. Nu vei traversa niciodata cercurile iadului.

-Du-ma la Adelaida ,demone!

Vointa mea fu mai puternica decat puterea lui Charon, asa ca intr-un final am reusit sa-l dobor, infigandu-i capul in crestele unei stanci...

-Virgil, unde ai disparut?

-Sunt un spirit, Anatol. Nu te pot ajuta sa lupti cu dusmanii tai, nu sunt decat un ghid...

( -Anatol! Ma auzi??? –Ma aude cineva? –Anatol?

-In cate feluri poate murii un om? O intreba demonul pe Adelaida...-Vino la mine Adelaida! Vreau sa te admir!

-Nu! Da-mi drumul!

-In iad nu e doar suferinta, dragostea mea! Sunt placeri nespuse aici,placeri pe care simturile tale umane nu le pot concepe!

-Niciodata!!! Tipa Adelaida , lovind demonul in ochi...

-Ha ha ha ha ha...Nu ai cum sa ma ranesti, copila. Ceea ce percepi , e doar o umbra a ceea ce sunt, insa tu... tu poti murii de o mie de ori daca asta mi-e dorinta. Imagineaza-ti ce torturi pot concepe, pentru un suflet atat de pur, delicat si angelic.).

Cum a patruns moartea in lume???

Era un om odata intr-un craal ce statea ceasuri intregi pe impletitura din fata colibei, cu ochii pierduti in gol. De cele mai multe ori cugeta la toate durerile prin care trecuse. Poate ca ceilalti din satul lor, care se afla chiar unde incepea jungla, fusesera si ei napustiti. Dar nu ca el.Odata seceta fusese atat de mare, incat ii murisera toate vitele. Apoi ii pierisera copiii.Si nu de mult femeia.Nu era batran. Ar fi putut sa se duca la un trib , dincolo de rau, sa gaseasca o alta. Dar nu se dusese.

Statea seara de seara nemiscat, cu picioarele incrucisate sub el, si se gandea, pana ce luna disparea in desisul padurii.Incerca sa-si aduca aminte de povestile pe care le auzise, copil, in coliba in care se nascuse, departe de aici.Le spunea o bunica doftoroaie, poate ca era chiar strabunica, sau mai batrana.Caci ea nu stia nici cand se nascuse si nici ca avea sa moara vreodata.De la ea auzisem ca oamenii erau vesnici, ca moartea se furisase nu de mult in lume, pe undeva, nu se stia pe unde, si ca trebuia intoarsa de cei ce aveau putere asupra ei.

Dar cine erau cei ce aveau putere asupra ei? Cand te intalneai cu ea se intampla cum se intamplase cu ai lui: ii atinsese usor ,in treacat... .Si dintr-o data inceta si foamea si plansul si tot... .

Cine oare avea putere asupra ei? Pe vremea bunicii sale,oamenii traisera fara moarte.

Se gandea omul sa porneasca odata in cautarea colibei unde se nascuse,dar nu mai tinea minte drumul...si totusi, intr-o buna zi, pleca in calatorie fara sa spuna cuiva incotro.Probabil hotarase sa mearga in fata lui Bleniba, marele idol al celor din neamul Cavalla, sa afle de la el sfat si ajutor impotriva mortii. Merse el zile si nopti, strabatand cai neumblate, caci drumul pana la fata marelui fetis era greu si primejdios.

Dar iata insa ca dupa multa truda ajunse omul cel necajit la gura vaii in care se afla pestera sfanta a lui Bleniba. Cand pasii inauntru , nu era nici zi ...nici seara...si calatorul ramase inmarmurit de chipul in fata caruia se afla. Niste raze de soare ratacite inainte de asfintit se jucau pe un idol urias cu mainile infipte de o parte si de alta in peretii stancii. Parea ca toata infatisarea aceasta, cu ochi stralucitori de nestemate sprijina intreaga lume si ca in mania ce i se citea pe chip era gata sa-l zdrobeasca pe omul ce tocmai venise sa i se inchine.

Fusese doar un gand sau niste vorbe fara grai, ce se inaltara spre marele idol?

-Bleniba, idol atotputernic, al celor din neamul Cavalla, da-mi un descantec impotriva mortii! Tu singur mi-l poti da...Indura-te sa faci lumea cum a fost alta data!

Soarele fulgera in ochii imensi de smarald si de diamante si prin nu stiu ce miscare inauntrul stancii, o piatra se desprinse de sub palma figurii uriase , se rostogoli si cazu la picioarele omului ingenunchiat in fata altarului.

-Ia-o si te du si astupa cu ea cararea mortii! Paru a auzi venit de departe, ca ii sopteste cineva pe sub boltile stancilor.

-Cararea mortii? O, Bleniba...daca as stii unde se afla...Incotr-o s-a apuc?

-Caut-o... caut-o ... caut-o... suiera curentul din adancimile pesterii, pana cand totul inceta... .Soarele se stinse pe chipul de piatra si noaptea invaluii figura uriasului.

Cand se vazu afara, calatorului i se paru ca piatra din bratele lui il trage la pamant de grea ce era...Se minuna si el cum o putuse aduce pana acolo si se intreba cum avea s-o care mai departe , cine stie cata vreme.Se aseza si incerca sa se gandeasca la ceea ce avea de facut. Cararea mortii...Nu e nicaeri si e pretutindeni... gandi omul in sinea lui, incercand sa patrunda rostul pietrei ce-i fusese incredintata.O intoarse pe toate partile , crezand ca va gasi vreun semn pe ea... insa piatra era alba si stralucitoare, spalata parca de toate apele lumii.

- Las ca stiu eu unde ti-e locul! Spuse omul aproape tipand.

- Numai sa nu gresesti! i se paru ca aude langa el.Se intoarse si cand colo, o caprioara se tot invartea in jurul lui privindu-l cu ochii ei aurii.

Omul o recunoscu imediat:

-Nemla, surioara , de unde vi?

-Eu? Tu de unde vi? Ii intoarse Nemla vorba. Uite, de cand ne tot invartim pe aici imi spuneai si tu oful si ti-l spuneam si eu pe al meu.

-Ce of ai tu?

-Am si eu, acum insa vreau sa te ajut cu piatra aceea de-o porti in brate.Ti-a dat-o Bleniba si tu nu stii incotro s-a apuci cu ea...Asa-i?
-De unde stii? Intreaba calatorul , dar tot el isi aduse aminte ca Nemla era o mare vrajitoare si ca avea putere asupra oamenilor si chiar asupra fiarelor.- Si daca stii,cam pe unde ai crede tu ca se afla cararea pe care trebuie s-o astup?

-Uite, aici nu prea departe ,tot in jurul marelui talisman se afla si cararea.

-Asta nu cred , mare Nemla! Ea trebuie sa fie undeva sus, pe muntele din care pornesc apele si care ascunde soarele. Eu tot intr-acolo pornesc sa duc piatra.

-Fa cum crezi omule, ii raspunde caprioara.Daca vrei, te pot ajuta dupa puterile mele.

-Iti multumesc Nemla! Poate caram amandoi povara asta o bucata de drum.

Cat ai clipi din ochi , caprioara sari si ridica piatra , cat era de grea, doar cu fruntea , apoi o rostogoli in valea care se deschidea in fata lor.

-Opreste-te! Striga omul.Unde mergem? Incotro ai indreptat piatra?

-Nicaeri. Se va oprii imediat...

Si Nemla se ridica deodata pe picioarele dinapoi, incepu sa sforaie aprig pe nari si sa arunce priviri scanteietoare in jurul ei. Apoi rosti ceva cu glas omenesc, dar calatorul nu pricepu ce, si in clipa urmatoare se facu nevazuta. Atunci el se repezi dupa piatra , dar pricepu de indata, plin de spaima ca fusese pacalit... caprioara rostise un farmec si intepenise pentru vecie piatra pe locul unde se oprise.

Toate incercarile lui si ale altora care vroiau sa-l ajute sa scape lumea de moarte au fost zadarnice. Cararea mortii n-a putu si astupata si de atunci oamenii au tot murit...

Una si Una

Sunt la facultate, boboc. Posibilitatea de a cunoaste oameni care stiu atat de multe
lucruri si care au ales sa impartaseasca aceste cunostinte este doar nepretuita
(asta daca apreciezi cunostintele). Studiind la un nivel destul de ridicat materiile, si profesorii care ne sunt alaturi au deasemea un nivel demn de respectul multor oameni.
Profesorii universitari sunt pe o treapta foarte inalta si din punctul de vedere al nivelului
de dificultate dar si al intelegerii, aptitudine(deja o pot numi in acest fel) cu care ei opereaza in diferite domenii.
Eu, ca student, am multe materii si intru in contact direct cu acesti oameni astfel am reusit sa
observ un lucru: toti profesorii cred ca materia pe care o preda este cea mai importanta
(insa daca intrebi acest lucru pe dascali o sa obtii un raspuns negativ).
In ora de analiza sunt instiintati de profesor ca derivatele au o importanta majora in viata de zi cu zi, si mereu ne intalnim cu matematica fara macar sa ne dam seama.
Cand studiezi asa mult un singur subiect eu cred ca pierzi importanta ce o au celelalte materii. (Sunt de parere ca toatalitatea domeniilor formeaza un adevar, o explicatie completa si complexa). Cred deasemenea ca totul pe lumea asta reprezinta un echilibru perfect, de la emotii la aerul pe care il respiram.
Atitudinea conform careia esti influentat la nivel de decizii sau conceptii si valori de domeniul in care activezi doar din cauza il intelegi mai bine este gresita?
Da, deciziile nu ar trebuie sa fie influentate decat de argumente logice si sintetice.

Al doilea subiect, ar fi format din optimism si incredere in oameni.
As "porni la drum" (cum zice profesorul meu de algebra) cu termenii in cauza, exact ca la o dezbatere.

Optimism = Conceptie filozofica potrivit careia în lume binele precumpaneste asupra raului, iar
lumea existenta este cea mai buna dintre lumile posibile.

Ce definitie frumoasa!Deci, o viziune pozitiva, cu alte cuvinte, pornesti de la premiza cum ca
deciziile ce te implica si pe tine iti sunt favorabile.(din nou am folosit acel manechin imaginar).
O sa iau situatiile potentiale:
1)tu esti optimist
a)lucrurile nu merg asa de bine, si raul ti se intampla;consecinta: esti afectat mai mult pentru ca tu ai avut credinta ca va fi bine.
b) lucrurile merg bine, exact cum te-ai asteptat, iar bucuria desprinsa nu mai e asa de mare
pentru ca tu te asteptai la astfel de deznodamant.
2) tu esti pesimist
a) ceva rau de intampla, dar tu esti oarecum pregatit de asa ceva, deci, raul nu te afecteaza
cum te-ar fi afectat daca te asteptai al ceva bun.
b) ceva bun se intampla, dar tu te asteptai la ceva rau, multumirea desprinsa are puterea cea mai mare pentru ca are de partea ei si elementul supriza.
3) nu bagi in seama ceea ce va urma din diferite motive. Cea mai posibila: Indiferenta pe care o vad impartita in doua categorii:
a') nu ai intelectul necesar sa te gandesti la asta - asta chiar nu e bine
b') ai intelectul minim necesar, dar consideri ca oricum nu prea are importanta,
pentru ca se faptele se vor intampla indiferent sau nu. Aceste doua subcategorii nu sunt clar delimitate.
4) Vezi ca potentiale finalitati, bune si rele, astfel nimic nu te surprinde, lucru minunat pentru dezvoltatea gandirii logice.
Eu vad categoria 4) ca fiind cea mai potrivita alegere din motive evidente.
Optiunile (acestea pe care le vad eu) imi arata ca riscul pe care ti-l asumi in alegerea de a fi
optimist sau pesimist este inutil. De ce sa risti?
Increderea in oameni e un caz particular a generalitatii de mai sus. Aplicand acele regulile o sa vedeti ca increderea in oameni are aceleasi riscuri. Nu spun sa nu mai aveti incredere in oameni (poate ca asta se intelege la prima vedere), sustin doar faptul ca nu ar trebui sa pleci de la premiza cum ca oamenii au dreptate, verifica ceea ce ei spun, astfel poti sa elimini un risc inutil pe care il ai cand ai incredere ca ei nu mint.

Eu vad decizia de a-ti alege atitudinea atat de importanta. Lucrurile mari sunt construite
din lucruri mici, deci de ce sa nu acorzi cateva secunde sau minute sa te gandesti la ce va urma ca sa poti sa iesi cu bine din orice fel de situatii?
Va invit la gandire!